Visul epocii de aur si o informaţie cheie: am fost singura țară din Balcani unde se produceau ceasuri de masă. Înainte de 1990, Nicolae Ceauşescu a investit într-o fabrică de la Arad care ajunsese să producă până la un milion de exemplare pe an. Intră apoi în scenă şi celebrele OREX, ceasurile de mână. Unde au dispărut şi unele, şi celelalte?

România a avut toate şansele să fie un jucător demn de luat în seamă în industria orologeriei. În perioada comunistă, ţara noastră reuşise să se aşeze pe harta fabricanţilor de ceasuri din Europa.

La Arad se făceau ceasurile de masă Victoria şi Aradora. La Bucureşti, se fabricau cele de mână: Optimef, Cromef şi OREX.

Toate acestea erau şi exportate în ţările CAER.

Industrializarea ceasornicăriei în România a început în 1951 la Arad, cu fosta Cooperativă Precizia. Devenită Fabrica Victoria, a fost transferată în subordinea Centralei Industriale de Mecanică Fină, de la Bucureşti.

Elisabeta Savu, muzeograf la Muzeul Ceasului Nicolae Simache, Ploiești: „Erau ceasuri de un număr restrâns de tipuri, respectiv predominau cele de masă, dar erau şi ceasuri de perete, erau şi ceasuri folosite la jocul de şah şi producţia, la început, producţia era destul de mică producea 300 de piese pe an, ceea ce era un număr extrem de redus. Extrem de redus, dacă facem cumva o întoarcere în timp şi această producţie o realiza un atelier, nu o fabrică în secolele anterioare.”

Model de inspiraţie au fost ceasurile nemţeşti.

Claudiu Burlan, ceasornicar: „Existau nişte ceasuri aşa cu picior de lemn - erau marcate Precizia.

După aceea, s-a deschis fabrica Victoria, unde s-a început producţia de masă şi s-a ajuns şi la fabricarea unui ceas pur românesc.”

Claudiu Burlan provine dintr-o familie de ceasornicari. Şi-a petrecut copilăria în Fabrica Victoria, unde tatăl lui era maistru. În liceu a făcut practica în atelierele de producţie ale Victoriei, iar apoi s-a angajat la Întreprinderea de Orologerie Industrială Arad, care era tot în subordinea Centralei industriale de Mecanică Fină, de la Bucureşti.

Claudiu Burlan, ceasornicar: „La începuturi, un ceasornicar îşi făcea ceasul de la cap la coadă. Aveau pansoane şi îşi marcau cu pansonul, se marcau pe mecanismul respectiv. Deci, în Precizia se ştia dacă se lua un ceas se ştia: ăsta a fost făcut de Burlan.

Când s-a trecut la producţia industrializată, s-a trecut la bandă. Existau 30 de posturi de lucruri. Primul punea primele trei roţi, următorul punea următorul lucru, următorul punea... înşuruba, punea şi se ajungea la bancul final unde erau trei ceasornicari care făceau ultimele ajustări, reglaje pe ceasul respectiv. Fabrica de ceasuri a avut pentru vremea aia dotare tehnică foarte bună. Deci, în Victoria, în anii '80, '70-'80, existau maşini de tăiat cu fir, cu coordonate, lucru care era destul de rar pe vremea respectivă.”

În 1950, primul an de producţie, Victoria Arad făcea 300 de ceasuri.

În 1989, în fiecare zi erau produse 2700 de bucăţi.

De la o mână de angajaţi, câţi erau la început, în anul Revoluţiei la fabrica de ceasuri din Arad lucrau 1.300 de oameni.

Claudiu Burlan, ceasornicar: „Fabrica Victoria a fost singura fabrică de ceasuri de masă din Balcani. La vremea respectivă şi una dintre cele mai avansate fabrici de ceasuri. Da, se exportau în tot ce însemna bloc comunist. Singurii care ne erau rivali, ca să spun aşa, erau ruşii cu ale lor Slava. Dar, de principiu exportam, inclusiv în ţările arabe exportau foarte multe ceasuri de Victoria”.

Preţul unui ceas deaşteptător marca Victoria ajungea până la 30 de lei, în timp ce pendulele, tablourile ceas sau ceasurile din porţelan, produse în serie mică sau unicate, ajungeau şi la câteva mii de lei.

Claudiu Burlan, ceasornicar: „Şi ăsta e Victoria, şi ăsta este Victoria, şi acesta este Victoria, şi acesta este Victoria. De astfel se şi vede că seamănă. Numai nuanţele carcaselor diferă, în rest ele sunt practic unul şi acelaşi. Şi Victoria exemple: alt ceas de Victoria, alt ceas de Victoria. Ăstea sunt ceasurile icon, cum se spune, de Victoria. Sunt cele mai cunoscute”.

La finalul anilor '70 la Victoria s-au lansat ceasurile Aradora. Un nou design, pentru un nou tip de cumpărători.

Claudiu Burlan, ceasornicar: „Erau motiv de mită, de cadou. Deci, ceasul Victoria era, cum să spun: cum e acum suta de euro. Da. Deci se făceau cadouri. Deci, era o mândrie să primeşti. Era motiv. Era obiect de troc, de cumpărare, de servicii şi alte lucruri”.

Revoluţia a prins fabrica de la Arad cu o producţie de un milion de ceasuri pe an şi cu 1300 de angajaţi. Istoria o va consemna şi ca fitilul mişcărilor locale de stradă din 1989.

Adelina Stoenescu, purtător de cuvânt la Muzeul Arad: „Locul de unde a pornit revoluţia este fabrica de Industrie de Mecanică Fină - Orologeria, unde lucrau foarte mulţi tineri şi de acolo, practic de acolo a fost sufletul revoluţiei arădene.

Se ştie că la Arad Revoluţia în stradă - oamenii au ieşit în 21 decembrie dimineaţa la ora 7. S-au pus în mişcare toţi muncitorii din fabricile arădene”.

După Revoluţie, producţia de ceasuri, care reprezenta 80-90% din ceea ce se fabrica la Victoria, a scăzut treptat. Piaţa fusese invadată de ceasuri din China, mult mai ieftine şi mai atrăgătoare. După un deceniu, la sfârşitul anilor '90, se punea deja problema falimentului.

Marcel Măinescu, director Victoria SA: „Şi atunci, în ultimă situaţie s-a privatizat pentru a fi salvată, dar.. chiar din pragul falimentului şi am mai încercat să fie redresată până prin 2008, după care nu s-a mai putut”.

În anul 1999, statul vinde 64,35% din acţiunile Fabricii Victoria cu 38.943 de dolari firmei B. A. P. D. S.A., a omului de afaceri Ion Măinescu. În momentul privatizării, la Victoria mai lucrau 200 de oameni. Producţia scăzuse la 8.000 de ceasuri deşteptătoare pe an. Majoritatea luau drumul Occidentului, sub nume cunoscute.

Marcel Măinescu, director Victoria SA: „Piaţa cea mai importantă a fabricii a fost la export. Vorbim acum de pieţe gen Germania, Danemarca, Belgia, chiar SUA şi Brazilia. Datorită faptului că nu am putut acces direct la aceste pieţe, preţurile de vânzare erau destul de mici. Noi vorbim acum, la momentul respectiv, produceam un ceas care se vindea între 3 şi 4 euro şi în vânzare ajungea undeva între 30 şi 40 de euro pe pieţe externe. Noi produceam pentru mari producători, chiar germani. Le produceam cu brandul lor, cu ambalajele lor, dar nu puteam să le vindem direct, pentru că era o piaţă şi acolo închisă. Am încercat să participăm la multe şi am participat la multe târguri de ceasuri.”

Afacerile cu marii producători de ceasuri nu s-au dovedit eficiente.

La 16 ani după privatizare, Societatea Comercială Victoria S. A. îşi cere insolovenţa.

Datele ultimului bilanţ economic arată că în 2015, societatea a înregistrat o cifră de afaceri de peste 74.300 de euro, are datorii de peste 330.000 de euro şi doar 10 angajaţi.

Ultimul ceas a fost produs în urmă cu 10 ani.

Marcel Măinescu, director Victoria SA: „În ultimii ani costul de producţie, costul ceasului nu acoperea în întregime costul de producţie având în vedere anumite aspecte legate şi de producţie. La câte componente intră în cadrul unui ceas. Totuşi vorbim de un ceas mecanic. Nu vorbim de unul electronic”.

Marcel Măinescu, director Victoria SA: „Este greu ca o societate care practic nu mai produce şi nu mai ai obiectul, să o ţii artificial - este o regulă de economie de piaţă. Am încercat şi în ultimii ani cumva să redresăm să găsim şi oameni cu care să repunem producţia de ceasuri. Dar, nemaiexistând aceşti oameni, am hotărât, pentru că cheltuielile sunt mari pentru a menţine o fabrică care nu produce să poţi să o menţii cu toate cheltuielile care derivă din această menţinere artificială”.

În ultimii zece ani, fabrica mândrie a industriei de ceasuri româneşti a devenit furnizor de subansamble pentru fabricarea mobilei. Aici se produc picioare, tije ornamentale, carcase. Pe uşile secţiei de ceasuri a fost pus lacătul. Linia de producţie e intactă, arată ca şi cum angajaţii şi-ar fi terminat programul şi mâine ar urma să o ia de la capăt, într-o nouă zi de lucru.

Marcel Măinescu, director Victoria SA: „Astea sunt ceasuri care s-au făcut de-a lungul anilor de producţie de ceasuri pe care, în perspectivă, am zis că le ţinem pentru a înfiinţa un muzeul al Ceasului, aici în Arad.

Nicolae Ceauşescu şi-a dorit ca România să fie şi producătoare de ceasuri de mână. Astfel, la mai bine de un sfert de secol de la fondarea fabricii de la Arad, după o vizită de lucru din decembrie '77, partidul decide înfiinţarea secţiei de fabricare a ceasurilor de mână, la Întreprinderea de Mecanică Fină din Bucureşti.

Patria avea nevoie de ceasuri de mână pentru bărbaţi, damă şi copii. Iniţial, ceasurile de mână ar fi trebuit să se fabrice tot la Arad, pentru că exista mână de lucru experimentată. În urma unei analize de partid, s-a renunţat la această idee pentru că la Mecanică Fină în Bucureşti erau mai mulţi specialişti în domeniul microtehnologiei.

Gheorghe Ion Gheorghe, director al Institutului Naţional de Cercetare şi Dezvoltare în Mecatronică şi Tehnica Măsurării (INCDMTM): „O delegaţie formată din cercetători de la Institut, dar şi ingineri de la întreprinderea de Mecanică Fină, precum şi membri de la organizaţiile de cormeţ exterior, pe atunci Tehno Import au făcut o delegaţie mixtă şi au vizitat mai multe ţări care erau renumite producătoare ceasuri de mână precum Elveţia, Japonia, Rusia, fosta URSS şi China.

Au alocat fonduri pentru construirea tehnologiilor, liniilor de fabricaţie, echipamentelor de microprelucrări - să se importe anumite echipamente şi maşini unelte”.

Gheorghe Ion Gheorghe a lucrat din 1970 la Institutul de Cercetare al Mecanicii Fine. A fost unul dintre cei care a condus echipa de cercetare pentru producţia de ceasuri de mână. La început, la Bucureşti se făcea doar asamblarea. Componentele veneau din Elveţia, Germania, America şi China.

Gheorghe Ion Gheorghe, directorul Institutului de Mecatronică: „Primul ceas era acest ceas electronic Optimef, a cărui afişare era cu cristale lichide. Bineînţeles că Mecanică Fină a început să asimileze, să spunem aşa, primele repere mecanice. Un reper mecanic principal era carcasa şi capacul ceasului care au avut în prima etapă o fabricaţie dintr-un material de oţel special şi preţul stabilit la nivelul primei fabricaţii era destul de ridicat. Şi a fost nevoie să reducem acest material şi să îl înlocuim cu alama. Bineînţeles că, pentru aspectul de design al ceasului, am aplicat tehnologii de finisare, de eloxare, astfel încât, de titanizare, astfel încât carcasa ceasului să aibă un design atrăgător şi un design plăcut. Ceasul respectiv s-a făcut pentru trei direcţii: ceas de bărbat, ceas de damă şi ceas de tineret”.

Un ceas Optimef costa între 700 şi 800 de lei şi avea o garanţie de 12 luni. Nu a avut însă succesul aşteptat - din cauza afişajului electronic, nu era pe gustul lui Nicolae Ceauşescu.

Dan Cătălin Buzdugan, colecţionar ceasuri: „Ceasul pentru familia Ceauşescu însemna un cadran analogic. El nu se putea obişnui cu un ceas cu afişaz cu cristale lichide, cu afişaj digital. Şi, ca atare, ar fi cerut celor de la Mecanică Fină să facă un ceas cu indicatoare analogice. Tehnic nu era foarte simplu. De pe o zi pe alta, de pe o lună pe alta să se nască un ceas mecanic, pentru că un ceas mecanic este o chestie relativ complicată”.

În 1985, Mecanică Fină Bucureşti lansează un model de ceas cu quartz cu motor "pas cu pas" - Cromef. Costa 475 de lei şi era fabricat cu mecanismele de la producătorul Ruhla, din Republica Democrată Germană.

Gheorghe Ion Gheorghe, director INCDMTM: „Însemna ceasul fără reparaţie. Adică avea o durată foarte mare de viaţă - cel puţin patru ani. Şi din această cauză nici nu s-au organizat puncte de service pentru acest ceas. Însă, au început să apară probleme bineînţeles la componentele electronice şi atunci s-au organizat aceste puncte de service în magazinele unde erau desfăcute pe atunci - magazinul Unirea, Victoria, Bucur Obor şi aşa mai departe”.

În acelaşi an, după o nouă vizită a lui Nicolae Ceauşescu la Mecanică Fină, a început şi producţia de OREX, primul ceas de mână mecanic din istoria României.

Gheorghe Ion Gheorghe, director INCDMTM: „De la cele două cuvinte s-a luat această marcă OREX, care s-a realizat în mai multe variante - într-o primă etapă a fost cel cu mecanism şi quartz şi afişare analogică, dar tot aşa în urma unei vizite a conducătorilor de atunci, de stat, s-a zis: "Ia, faceţi voi simultan şi ceasuri electronice şi ceasuri mecanice".

Presa vremii scria ca în decembrie 1985 au fost vândute 50.000 de de ceasuri de mână OREX pentru bărbaţi şi femei. Pentru perioada de după 1990, partidul stabilise un plan anual de un milion de exemplare.

Gheorghe Ion Gheorghe, director Institutul de Mecatronică: „Parcă te făcea în acele momente să te uiţi mai des cât este ceasul. Deci, era o mândrie de a purta acest ceas. Şi faptul că avea un design extraordinar pentru că v-am zis noi am dezvoltat foarte mult designul exterior plecând de la carcasă. Şi atunci, tineretul în special umbla după forme mai moderne, mult mai moderne şi mai la zi faţă de piaţa internaţională a ceasurilor.

S-a plecat de la 17-19 rubine în mecanism. Cele cu 21 şi 22 de rubine erau pentru export, celelalte cu 17 şi cu 19 erau pentru ţară, erau pentru intern.”

După Revoluţie, producţia de ceasuri de mână a fost tot mai mică. Ultimul an în care s-au mai produs OREX-uri a fost 2005.

Gheorghe Ion Gheorghe, director INCDMTM: „Producţia era aceeaşi, dar piaţa începuse să scadă şi atunci o mare parte dintre ele erau nevândute şi erau în stocuri.”

În 2000, statul vinde 88,77% din acţiunile Întreprinderii de Mecanică Fină, o fabrică de 50.000 de metri pătraţi, cu 412.726 de dolari.

O cumpără o firmă din acţionariatul căreia făcea parte şi italianul Sergio Mollo. Din 2001, prin Mol Invest SA, el preia pachetul majoritar de acţiuni de la Mecanică Fină.

La momentul privatizării încă mai era în funcţiune linia de asamblare a ceasurilor OREX. Până în anul 2005, producţia acestor ceasuri a continuat, însă cererea pe piaţă a devenit tot mai scăzută, fiind redusă dramatic şi de apariţia unor ceasuri de producţie chineză, mai ieftine şi mai populare. Un alt element ce a condus la sistarea producţiei ceasurilor OREX a fost faptul că costul de producţie pentru o unitate era foarte mare, iar preţul final de vânzare era foarte mare, lucru ce a determinat clienţii să se reorienteze spre alte mărci. Stocurile existente după închiderea liniei de producţie au fost comercializate până în anul 2008, când au fost epuizate, dar fără ca renumele OREX să îşi mai facă simţită prezenţa.

Fabrica în care se producea OREX-ul a avut acelaşi destin ca şi ceasul românesc de masă.

Mecanică Fină a fost înfiinţată în anul 1925 sub numele Societatea pentru Exploatări Tehnice.

În 1938 devine Societatea Anonimă Română - Industria Naţională Aeronautică, locul unde se fabricau motoare de avioane, celule de avioane, hidroavioane, automobile, camioane - automobile, motociclete, biciclete şi toate accesoriile acestora.

În anul 1973, la mai bine de 20 de ani de la naţionalizare, uzina primeşte denumirea Întreprinderea Mecanică Fină. Îşi păstrează numele până în 1991, când a devenit societate pe acţiuni.

Din Mecanică Fină s-au desprins alte patru societăţi pe acţiuni şi Institutul de Mecanică Fină, devenit astăzi Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare în Mecatronică şi Tehnica Măsurării.

În 1989, la Întreprinderea de Mecanică Fină lucrau 10.000 de angajaţi. În momentul privatizării mai erau 73% dintre angajaţi, iar în prezent mai sunt doar 16 angajaţi., care lucrează, de fapt, la o firmă de afaceri imobiliare.

Spaţiul e închiriat birourilor de firme şi saloanelor pentru nunţi şi botezuri.

Gheorghe Ion Gheorghe, director INCDMTM: „Tehnologiile erau învechite, erau uzate şi moral. Nu au fost bani pentru retehnologizare pentru că atunci era tehnologie nouă, pentru că fiecare firmă evoluează din punct de vedere tehnologic. Dacă nu aduci tehnologia dispari de pe piaţă, într-un an doi trei, aşa cum s-a văzut şi în cazul Întreprinderii de Mecanică fină.

A dispărut întreprinderea unde noi concepeam produsele şi le introduceam în fabricaţie şi aveam o capacitate tehnologică destul de mare şi dacă păstram făceam faţă astăzi. Făceam astăzi faţă pieţei”.

Nu doar producţia a rămas o amintire, ci şi brand-urile fabricate la Întreprinderea de Mecanică Fină. Denumirea OREX, înregistrată la OSIM, nu mai poate fi folosită după ce marele producător de ceasuri de mână Rolex a dat în judecată Mecanică Fină pe motiv că există o asemănare între cele două denumiri. Instanţa a dat dreptate, anul trecut, producătorului elveţian.

La mai bine de un sfert de veac de la căderea comunismului, ceasurile produse la Victoria sau la Mecanică Fină mai sunt doar nişte amintiri pentru cei care au trăit acele vremuri şi se mai regăsesc doar în rafturile colecţionarilor şi ale nostalgicilor acelor vremuri.

Dan Cătălin Buzdugan, colecţionar ceasuri „Astea sunt nişte ceasuri foarte mişto. Să vă zic de ce. Au şi o poveste... echipa a fost trimisă în America, s-au şcolit, au venit aici, au avut linii de fabricaţie pentru cadran, pentru carcase. Mecanismele dinăuntru se asamblau cumva la ei la Mecanică Fină şi mie îmi place foarte mult sigla cum au personalizat ei. Logo-ul acesta Optimef. El este şi pe tot felul de cutii, de manuale de utilizare, de instrucţiuni, iar mie îmi aduce aminte astăzi de ceasul Apple”.

Cătălin Dan Buzdugan are în colecţia sa zeci de modele de ceasuri bărbăteşti şi pentru damă care s-au produs la Mecanică Fină. Primul ceas OREX l-a avut în adolescenţă. Îl primise cadou de la părinţii lui.

Dan Cătălin Buzdugan, colecţionar ceasuri: „Îl ţineam la mână şi când jucam fotbal mi-am rupt mâna şi tocmai din cauza ceasului, care era la mână pe mâna stângă. Şi de atunci nu am mai purtat ceas. Apoi am mai avut un OREX în familie. Soţia mea a primit un OREX prin anii 90 la ea la unde lucra, lucra la o bancă şi a primit la un sfârşit de an un ceas OREX, marcat cu numele băncii.”

Pasiunea lui pentru ceasurile produse în România a început în urmă cu zece ani, după ce a primit un cadou. Până atunci, colecţiona ceasuri de mână americane, fabricate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Apoi, în urma unei discuţii cu un colecţionar de peste Ocean, a început colecţia de Optimef-uri, Cromef-uri şi OREX-uri.

Nu doar că le colecţionează, dar a încercat să rescrie istoria ceasurilor de mână fabricate la Mecanică Fină cu date culese de la foşti directori sau angajaţi ai întreprinderii.

Dan Cătălin Buzdugan, colecţionar de ceasuri: „Din păcate ceasurile OREX, deşi au pe capacele spate o serie marcată serie respectivă nu ajută la nimic.

Producătorii mari păstrează în arhivele lor ceas cu ceas, mecanism cu mecanism, pe baza acestei serii unice informaţii despre ceasul respectiv. Cine le-a comandat, ce fel de mecanism a fost pus în ceasul respectiv, dacă a avut o configuraţie specială, dacă carcasa a fost din aur, dacă cadranul avea, ştiu eu inscripţionat ceva special, sau cum erau inscripţionate fonturile orelor pe ceas.

La Optimef ştim anul pentru că era marcat pe capacul spate, lângă seria respectivă şi anul. Dar, după aceea nu s-a mai ştiut nimic şi ăsta e primul lucru care... cineva care are un ceas OREX întreabă uite am un ceas cu seria cutare. Ce poţi să îmi spui despre el. Pe baza seriei nu pot să spun nimic. Pot să spun doar după cadran sau după mecanism aproximativ din ce perioadă e.”

Pe piaţa colecţionarilor, ceasurile fabricate în România nu sunt scumpe.

Preţul lor pleacă de la câţiva zeci de lei şi poate ajunge la câteva sute. Mai scumpe sunt pendulele şi ceasurile tablou, dar preţul acesta nu depăşeşte câteva mii de lei.

Florian Ciobanu, colecţionar: „E mai greu să le mai găsim pentru că au cam dispărut. Sunt aproape 26 de ani de la Revoluţie. Foarte mulţi oameni au negat trecutul comunist şi atunci au curăţat la propriu camerele şi casele şi ele au dispărut în general. Obiectele care amintesc de perioada comunistă. Ca o concluzie ceasurile Victoria astăzi nu valoarează mare lucru pentru colecţionari, adică dacă ar fi să vindem între noi sau să cumpărăm de la un negustor, dar probabil că peste măcar zece ani ele o să capete o altă valoare”.